Îl găsim gravat pe inele, brățări, pandantive numite „vikinge”: un șarpe curbat în cerc, cu gura încleștată pe propria coadă. Este vândut ca un simbol nordic al eternității. Realitatea este mai interesantă de atât — și puțin mai stânjenitoare.
Un simbol născut departe de fiorduri
Cuvântul în sine este grecesc: ouroboros (οὐροβόρος), „care își devorează coada”. Cea mai veche reprezentare cunoscută nu provine din Scandinavia, ci din Egipt: doi șerpi care înconjoară figura zeului solar, într-un text funerar din mormântul lui Tutankhamon, în secolul al XIV-lea î.Hr. Motivul trece apoi în alchimia greco-egipteană: pe un desen atribuit Cleopatrei Alchimista, în jurul secolului al III-lea, șarpele înconjoară trei cuvinte — ἓν τὸ πᾶν, „totul este unul”. Ciclu, reînnoire, unitate: iată ce semnifică ouroborosul, și o semnifică cu secole înaintea primului drakkar.
Cu alte cuvinte, ouroborosul nu este un simbol viking.
Dar imaginea, ea, este într-adevăr nordică
Acolo unde scurtătura devine legitimă este faptul că mitologia nordică posedă propriul său șarpe care își mușcă coada: Jörmungandr, șarpele din Midgard. Fiul lui Loki și al gigantesei Angrboða, fratele lupului Fenrir și al zeiței Hel, a fost aruncat de Odin în oceanul care înconjoară lumea oamenilor. Acolo a crescut atât de mult încât a ajuns să cuprindă întreaga lume — și, scrie Snorri Sturluson în Gylfaginning, „își mușcă propria coadă” (bítr í sporð sér).
Gestul este așadar atestat, cuvânt cu cuvânt, într-o sursă din secolul al XIII-lea. Pur și simplu, scandinavii nu îl numeau „ouroboros” și nu vedeau în el în primul rând o emblemă a eternității: Jörmungandr este o creatură a haosului, inamicul jurat al lui Thor. Cei doi trebuie să se ucidă reciproc la Ragnarök — zeul îl doboară, apoi se prăbușește după nouă pași, ucis de veninul său.
Așadar, ce purtăm cu adevărat pe deget?
Un șarpe care își mușcă coada pe o bijuterie de inspirație nordică este întâlnirea a două tradiții: forma și numele vin din Mediterana, imaginarul șarpelui-lume vine din Edda. Nu este o eroare — este un mixaj, exact genul de schimb cultural pe care vikingii înșiși îl practicau, de la Bizanț până în Irlanda.
Cunoașterea nu știrbește cu nimic obiectul: îi oferă o poveste onestă de spus. Bijuteriile noastre cu șarpe se joacă cu această dublă lectură, între ciclul etern al ouroborosului și amenințarea grandioasă a lui Jörmungandr.
