Scutul viking poartă un paradox în esența sa: era cel mai indispensabil echipament al războinicului, dar și cel mai de unică folosință. Subțire, ușor, conceput să încaseze și apoi să se rupă, acesta proteja sacrificându-se.
Lemn moale, și asta intenționat
Scuturile rotunde descoperite — în special cele șaizeci și patru de exemplare din nava de la Gokstad, în Norvegia — sunt făcute din scânduri subțiri de tei sau anin, abia întărite, cu un umbo, acea proeminență centrală din fier care protejează mâna. Un astfel de scut nu oprește loviturile: el le „absoarbe”, crapă, imobilizează lama sau toporul adversarului pentru o fracțiune de secundă decisivă. Se foloseau mai multe într-o singură bătălie.
Culori, aproape un blazon
Scuturile de la Gokstad erau vopsite, alternând culorile negru și galben, și fixate de-a lungul navei. Culoarea nu era decorativă din întâmplare: ea identifica, unea, impresiona. Aici atingem originile îndepărtate a ceea ce Evul Mediu va numi heraldică.
Și femeile în luptă?
Întrebarea agită arheologia. Mormântul de la Birka, cunoscut sub numele de Bj 581, prezentat mult timp ca fiind al unui războinic de elită înconjurat de armele sale, s-a dovedit a fi, în 2017, prin analiza ADN, mormântul unei femei. Dezbaterea rămâne deschisă cu privire la rolul ei exact — dar războinica nordică nu mai este doar un subiect de sagă.
Ale noastre scuturi vikinge preiau forma rotundă și umbo-ul central.
